Meniu

Ne pare rău, nu există nimic în coș.

Artă, carte și celebritate: 17 martie

Artă, carte și celebritate: 17 martie

Astăzi, 17 martie, chiar dacă pare o zi simplă, ca oricare alta, se pare că s-au petrecut anumite evenimente. Desigur, nu s-au petrecut astăzi, în 2020, ci acum ceva timp, când autorii încă foloseau condeiul și își căutau insprația prin orice fel posibil, de la plimbări lungi în natură până la alcool și muze.

 

Evenimente

↘ Se naște scriitorul Alecu Russo,  revoluționar pașoptist, poet, prozator, eseist, critic literar român

Alecu Russo s-a născut la 17 martie 1819 la Chișinău, în familia lui Iancu Rusul, proprietar și arendaș de moșii în Basarabia. Mama lui Alecu Russo provenea din familia boierilor Donici.

 

►►► Copilăria

Își petrece copilăria într-un „sat frumos, rășchirat între grădini și copaci pe o vale a codrilor Bâcului”, după cum scria mai târziu însuși scriitorul.

Cea mai mare bucurie a copilăriei era să asculte poveştile minunate ale „moşnegilor”, o pasiune care se va reflecta, peste ani, în interesul deosebit pe care îl va manifesta faţă de creaţia literară populară.

 

►►► Tinerețe, bat-o vina!

 

În 1836, tânărul scrie poemele La mort d’Alibaud şi Epitaphe d’Alibaud, în limba franceză, ambele inspirate de tânărul Louis Alibaud care, după un atentat nereuşit împotriva regelui Ludovic Filip, este condamnat la moarte. Scrierile sale sunt semnate Alecu Russo.

Încă de acum, Russo se dovedeşte un revoltat, scrierile sale reliefând un deosebit simţ al dreptăţii şi al egalităţii, o gândire liberală, atribute care îl aduceau, ulterior, în poziţia de ideolog al mişcării revoluţionare de la 1848 din Moldova.

În anul 1846, îi apare în Albina Românească articolul „Critica criticii” și apoi, în urma reprezentaţiei comediei „Jicnicerul Vadră”, care i-a înfuriat pe reprezentanţii regimului „tiranic” al domnitorului Mihail Sturza, Russo este exilat, pentru câteva luni, la mănăstirea Soveja. Autorităţile, apreciau că piesa „atacă orânduiala publică şi întocmirea ţării”, hotărau „arestuirea tulburătorilor” şi trimiterea lor în surghiun: Russo, la schitul Soveja, iar actorii la mănăstirea Caşin: „Să se închidă Alecu Russo ca un răzvrătitor al orânduielii publice în ţara sa; să se privegheze zi şi noapte de către doi jandarmi destoinici şi nemitarnici, să se ţie la cea mai aspră popreală fără a i se da de scris sau a primi el scrisori, şi a se aşeza pe hrană de fasole şi pe canon de rugăciuni, spre a-şi veni la pocăinţă şi la ispăşania păcatelor”.

 

►►► Cântarea României

În anul 1850, revista politică România Viitoare, a românilor exilați la Paris, îi publică Cântarea României, în limba franceză, însă textul nu a fost asumat prin semnătură de către Russo, ceea ce va face ca o lungă perioadă de timp să existe intense controverse asupra paternităţii acestei opere.

Despre Cântarea României, Nicolae Iorga avea să declare: „ceea ce face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată Cântarea României… E o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, țara cea dragă, și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea evenimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic”.

Și Garabet lbrăileanu spunea despre Alecu Russo: „În epoca dinainte de 1848, în Moldova critică, numai un om ca Alecu Russo, cu cultura lui franceză şi liberală dinainte de 1848 şi de după 1830, anul ce se numeşte în istorie anul slavei, cu temperamentul lui entuziast, visător, generos, cu mintea lui largă şi înţelegătoare, cu firea lui blândă, unduioasă, dezmierdătoare, bogată, izvorâtoare de gândiri şi de simţiri, a putut deveni reprezentativ”.

 

 

↘ Se naște scriitorul român de avangardă Urmuz (Demetru Dem. Demetrescu-Buzău)

►►► Povestea numelui

Încă din gimnaziu, Urmuz îşi schimbase numele, invitându-i pe ceilalţi să-l numescă fie prin banalul „Mitică“, fie prin ceva mai excentricul „Ciriviş“ (variantă a termenului „cerviş“, însemnând „grăsime topită“). „Urmuz“ avea să apară mai târziu, însă doar privind posibilele conotaţii ale cuvântului putem înţelege intenţiile viitorului scriitor. Aşadar, „Urmuz“ poate proveni din limba turcă, fiind traducerea sintagmei „piatră preţioasă“. În acelaşi timp, într-o română arhaică, termenul semnifică ceva mai puţin măgulitorul cuvânt „fecale“, într-o combinaţie etimologică vădit şocantă şi amuzantă. Urmuz creşte în oraşul natal, Curtea de Argeş, fiind obsedat, în primă fază, de ştiinţă şi de romanele lui Jules Verne. Odată cu relocarea în Capitală, devine pasionat de muzică şi de artele frumoase: învaţă să cânte la pian şi începe să deseneze în ulei. George Ciprian avea să rememoreze prima întâlnire cu viitorul scriitor, una ce a avut loc într-o bancă a unei şcoli din Bucureşti: „Nu cred prea mult în destin, însă nu mă pot abţine să nu mă minunez cum colegul meu de bancă din gimnaziu, un omuleţ de o rară originalitate, a avut o influenţă masivă asupra vieţii mele ulterioare“, povestea Ciprian în cartea sa Mascărici şi mîzgălici. Amintiri.

 

►►► Micul geniu

Cei doi tineri elevi intră în conversaţii pretenţioase despre „perfecţiunea“ sculpturii greceşti antice, iar „Ciriviş“ petrece ore în şir explicându-i prietenului său de ce considera teatrul o „artă minoră“. În schimb, Urmuz prefera concertele de la Ateneu. Mai mult, Ciprian avea să noteze că, ajuns la vârsta de 13 ani, prietenul său avea deja o înţelegere profundă a „muzicii absolute“. Tânărul Urmuz, încă elev la gimnaziu, venea la conferinţele de filosofie susţinute de către Titu Maiorescu. La finalul gimnaziului, Urmuz se înscrie la cursurile Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr“, din Bucureşti. Sesizând hibele proclamatei „vieţi respectuoase“, ce caracteriza lumea bună a Capitalei în acei ani, Urmuz începe să-şi pună în aplicare planul de ironizare acidă a severităţii profesorilor, atentând la dominaţia tradiţionalismului artistic. Avea să fie începutul legendei „Urmuz“, a celui care deconstruieşte cutumele morale, literare şi sociale ale unei epoci prin pulverizarea acestora în absurd şi reinventarea lor prin umor şi fantezie.

►►► Artă și excentricitate

Aşadar, iată-l pe Urmuz, elev al celui mai reputat colegiu din ţară, „Gheorghe Lazăr“. Intrarea sa în învăţământul select al Capitalei s-a făcut printr-o glumă sinistră: aflând de nou-înfiinţata asociaţie naţionalistă „Vivat Dacia“, Urmuz se dă drept membru al acesteia şi proclamă celor dornici de integrare că tariful de admitere va consta în capete de raţă. Pe stradă, experimentul favorit era acela de a acosta trecători şi de a-i convinge să-şi prezinte actele de identitate. Succesul a fost uriaş, dând naştere unui adevărat cult pro-Urmuz în interiorul şcolii. Grupul organizat de către viitorul scriitor era compus, în ordine, din: Urmuz, zis „Ciriviş“, Ciprian (poreclit „Macferlan“), Alexandru „Bălălău“ Bujoreanu şi Costică „Pentagon“ Grigorescu. Împreună erau „pahuci“ (din iudaicul verb „a căsca“). Printre preocupările membrilor se număra, de exemplu, prezenţa la Mănăstirea Căldăruşani, unde se afla, dizgraţiat, Mitropolitul Ghenadie. Cei patru se dădeau drept jurnalişti reputaţi, fiind primiţi cu respect de către restul călugărilor. Se instalau vreme de câteva zile, testându-le răbdarea celor de la Căldăruşani. În alte situaţii, Urmuz intra la seminarii sau cursuri extrem de tradiţionaliste, le câştiga încrederea profesorilor, spunându-le că trăieşte în spirit naţionalist, după care recita, în faţa amfiteatrului plin, fabule fără sens, creaţii proprii, precum celebra „Cronicari“.

►►► În căutarea vocației perfecte

După terminarea facultăţii, este numit judecător în localitatea Cocu, judeţul Argeş. Începe să scrie primele povestiri, cu unicul scop de a-şi amuza mama şi surorile, şi-i descoperă opera lui Brâncuşi, al cărui admirator devotat va rămâne până la sfârşitul vieţii. Îi trimite o scrisoare lui Ciprian în care i se plânge de „apatia provincială“ şi-i trimite câteva pagini scrise, pe care prietenul scriitorului începe să le împartă din mână în mână. Scrierile sale circulau prin tot Bucureştiul, însă nimeni nu ştia cine este scriitorul Urmuz. În 1916, este mutat din nou, în oraşul Alexandria. Este chemat la arme, pentru scurt timp, fiind retrimis acasă, pentru un motiv nu foarte clar. Urmuz revine în Bucureşti, unde preia funcţia de grefier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este plătit bine, foarte bine chiar, trezindu-i sentimentul unei imposturi, între renumeraţia sa lunară şi viaţa boemă pe care o predica. Singura fotografie de maturitate, ce provine chiar din această perioadă, ne prezintă un bărbat neliniştit şi melancolic. Prietenul său, Ciprian, îl caracteriza ca fiind de o „singurătate catastrofală“, insomniac şi client fidel al bordelurilor din centrul Capitalei. Începe să-şi citească scrierile în faţa lumii boeme, cum ar fi auditoriul de la Hanul Gabroveni, atrăgându-i astfel atenţia lui Tudor Arghezi. Acesta îi publică primele scrieri în ziarul „Cuget Românesc“, însoţite de un manifest, prin care celebrul poet critica „literatura sterilă“ ce domnea în epocă.   Potrivit lui Arghezi, relaţia cu Urmuz a fost una permanent dificilă. Prozatorul făcea atacuri de panică de fiecare dată când se speria că, odată publicat, societatea va descoperi care este adevărata lui meserie. Tot Arghezi descria şi obsesia pentru perfecţiune, dusă la extrem de către Urmuz: „Mă suna în miez de noapte, pentru a mă întreba dacă virgula de după «aceea» n-ar trebui mutată înainte. Se plimba noaptea prin casa mea, timid, neliniştit, ca într-un soi de transă. Îi era teamă ca cineva să nu-i descopere vreo eroare în scrieri, implorându-mă când să o public, când să o distrug complet“, povestea Arghezi.

►►► Povestea lui Urmuz, scriitorul care s-a sinucis fără motiv

Cadavrul i-a fost descoperit într-un boschete, într-o seară de toamnă a anului 1923. La acel moment, presa anunţa „sinuciderea unui funcţionar“. Scriitorul încă nu exista. Astăzi, Urmuz este considerat unul dintre marii rebeli ai istoriei, artist adulat şi „profet“ al câtorva curente literare, iar străinătatea îi dedică expoziţii, lucrări şi prelegeri în marile universităţi.

Pe 23 noiembrie 1923, un bărbat îmbrăcat la costum ieşea dintr-o terasă situată în interiorul unei grădini publice din centrul Bucureştiului. Privea drumul Kiseleff, din faţa sa, preţ de câteva secunde, după care se retrăgea în apropierea unui boschete, scotea un pistol din buzunar şi se împuşca în tâmplă, murind pe loc. Numele lui era Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, însă lumea literară din Capitală îl ştia drept Urmuz. La acel moment, Urmuz lăsa în urmă ceva mai mult de 50 de pagini scrise.

 

►►► Oda revolverului

Ipoteza unei posibile boli terminale de care suferea Urmuz este însă un mare mister. Ce se ştie este că scriitorul suferise, în timpul Primului Război Mondial, pe vremea când se afla la Iaşi, de febră recurentă. Una dintre surorile sale şi cea responsabilă pentru majoritatea informaţiilor despre copilăria şi tinereţea lui Urmuz, Eliza Vorvoreanu, nu-şi amintea decât un mic accident: un leşin în baie. În amintirile reproduse în lucrarea lui Paul Cernat, „Avangarda românească şi complexul periferiei: primul val“, sora sinucigaşului îşi aminteşte cum „Urmuz era tot mai afectat de vidul interior care se căscase în el, de o golire de sens a cuvintelor şi actelor proprii. Începea să-l chinuie inutilitatea existenţei umane: supunerea oarbă unui destin pe care omul nu-l poate înfrânge. Să fii creat ca puterea ta de muncă s-o închini agonisirii hranei zilnice, să-ţi iroseşti timpul destinat vieţii pentru menţinerea trupului supus morţii. Ar fi trebuit ca tot ceea ce ţi s-a dat mai bun, mai frumos – viaţa – să fie sortită făuririi operelor de artă“.

Potrivit apropiaţilor, povestea obsesiei legate de subiectul morţii a cunoscut primul episod în 1914. Îi moare un văr, apoi un frate. Chemat acasă de urgenţă, Urmuz filosofează despre moarte, părând obsedat de gândul dispariţiei. În acelaşi an, în iulie, scrie o odă revolverului, numit „suveran al lumii“ şi descris ca „zeul cel puternic“, un obiect mai puternic decât Divinitatea, viaţa sau spiritul. Urmează lucrările, precum „Pagini bizare“, mare parte bântuite de personaje obsedate de suicid, ce-şi aleg moartea şi dispar după ce iau unele măsuri finale. Despre ultimele zile din viaţă nu se ştie nimic. Decât o carte poştală, trimisă surorii sale, Eliza, în care Urmuz părea preocupat de chestiunea unei succesiuni. „Dragă Lizica. Îţi mulţumesc mult şi ţie şi lui Virgil, pentru bunele urări ce-mi faceţi de ziua onomastică. Fiind acum în ajun de a cere lichidarea succesiunii iubitei noastre surori Letiţia, îţi voi trimite, în curând, o scrisoare lămuritoare. Cu drag, Mitică“. Şi cu aceste cuvinte se termina una dintre cele mai ciudate, alambicate, spectaculoase şi, deopotrivă, chinuite biografii din întreaga istorie a literaturii. O biografie ce începuse, cu 40 de ani înainte, în oraşul Curtea de Argeş, judeţul Argeş, România.

 

Scris de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *